RECENZIE. Going To Hell – The Pretty Reckless
Probabil, pentru foarte mulţi dintre voi numele The Pretty Reckless nu are nici o rezonanţă, însă de Taylor Momsen e posibil să fi auzit. O ştiţi din serialul Gossip Girl. Ascultându-i muzica, vă garantez că lucrurile se vor schimba.
Am dat de cel de-al doilea album al trupei, Going To Hell, într-un magazin din Anvers şi l-am cumpărat doar pentru că preţul mi se părea rezonabil, în comparaţie cu ce promitea trupa, chiar dacă nu o ascultasem niciodată.
Nu m-am înşelat şi am devenit, să zicem, fan. Am fost oarecum dezamăgit de faptul că înregistrarea CD-ul nu e la o calitate superioară. Se aude la fel ca pe net, nu rău, dar aş fi vrut un pic mai bine.
Coperta din faţă e alcătuită dintr-o coală A 4, pe spatele căreia găsiţi un poster cu imaginea de mai sus, iar cealaltă parte e dată în şase. Pe una dintre aceste părţi, găsim aceeaşi imagine (e cea care se vede din exterior), iar pe celelalte 5 sunt tipărite versurile melodiilor.
Going Hell nu pot spune că e un album fenomenal dar e unul foarte bun în care nu am găsit nici o piesă care să nu îmi facă plăcere să o ascult. Majoritatea au acelaşi sound, asemănător cu al celebrei melodii I Love Rock and Roll, cântată de Joan Jett.
Vocea lui Momsen, chiar dacă nu are maturitatea celei a lui Joan Jett, se apropie destul de mult de aceasta.
Să vorbim puţin şi de album.
Going Hell a apărut pe piaţă în martie 2014 şi abordează genurile hard rock şi rock alternativ. Înregistrările au început încă din 2012 şi conţine 12 piese care se întind pe lungimea a 45 de minute.
A debutat cu locul 5 în Billboard 200, cu 35.000 de copii vândute în prima săptămână, iar până în septembrie s-au vândut aproximativ 110.000 de cd-uri numai în Marea Britanie.
1.Follow Me Down este piesa care deschide albumul şi o face într-o manieră energică. Există câteva momente de respiro în care nu se aude decât vocea lui Momsen şi o chitară.
În ciuda titlului, nu e o invitaţie către iad ci o piesă despre dragoste, dar despre latura patologică a acesteia.
2.Going to Hell este a doua piesă şi cea care dă numele albumului. În ea, o tânără poartă un monolog în faţa unui preot, în care îşi mărturiseşte păcatele, la modul general.
Se continuă ritmul alert din prima, dar spre deosebire de aceasta, momentele în care se rupe ritmul, nu sunt de meditaţie. Riffurile chitării pot sugera faptul că destinul tinerei se îndreaptă, inevitabil, într-o singură direcţie.
3.Heaven Knows se aseamănă foarte mult cu I Love Rock and Roll. Există chiar şi un cor, dar cu voci de copii, ce exprimă inocenţă, în contradicţie cu versurile piesei.
4.House On Hill este una dintre piesele mele favorite. Ritmul nu mai este atât de alert şi se îndreaptă, pe alocuri, spre acustic. Dar nu sound-ul îmi place cel mai mult, ci mesajul. Nu o să vă spun care e acesta ci o să vă las să urmăriţi videoclipul.
5.Sweet Things este una dintre piesele care se apropie cât de cât de zona hard rock.
6.Dear Sister este cea mai scurtă piesă şi total opusă celorlalte. De fapt, e mult spus „o piesă”.
Absolution, Blame on Me, Burn, Why’d You Bring A Shotgun To The Party, Fucked Up World şi Waiting For A Friend sunt ultimele piese de pe album.
Cea mai interesantă mi se pare Why’d You Bring A Shotgun To The Party.
