RECENZIE. Regele se înclină şi ucide, Herta Muller
Regele se înclină şi ucide este prima carte scrisă de Herta Muller pe care o citesc.
Nu am fost familiarizat cu scriitura ei şi astfel am fost tentat să renunţ după primele pagini crezând că-i doar un alt autor modest urcat pe un cal mare. M-am înşelat şi mă bucur că e aşa.
Daca primele rânduri au părut că sunt scrise pentru a fi scrise, restul au început să creioneze o idee şi volumul a început să aibă o noimă.
Este o biografie care vorbeşte de o teamă înrădăcinată în fiecare fibră a autoarei, frică de care nu a reuşit să scape nici atunci când s-a refugiat în Germania.
Are o ironie înfăşurată într-un limbaj inocent. Probabil că dictatura ceauşistă a împins-o să îşi şlefuiască această calitate ce pur şi simplu poate tăia.
Poporul român, în substanţa lui, din câte încearcă Herta Muller să ne spună, a fost forţat de comunism să îşi dezvolte latura creativă, să modeleze limba română, să dea sensuri noi unor cuvinte pentru a putea masca altele, considerate ostile de Securitate.
Cuvântul „rege” este doar unul dintre cele care maschează durerea. Durerea de a îi spune dictatorului, securistului sau turnatorului pe nume.
Dar o astfel de creativitate este una tristă pentru că ea nu face decât să reflecte neputinţa. Neputinţa de riposta, neputinţa de a fi fericit. 30 de ani pe pământ românesc, sub regim dictatorial au făcut-o pe Herta Muller să spună că regimul comunist a fost pur şi simplu o „declarare a stării de faliment al senzualităţii.”
Autoarea foloseşte ironia şi pentru a fi ermetică. Anumite expresii nu ai cum să le şti dacă nu ai trăit în acel mediu, respirând acelaşi aer cu securistul care încearcă să îţi arate superioritate doar înpungând masa cu cuţitul într-o criză indusă de furie.
Din Regele se înclină şi ucide descoperim o Herta Muller care a fost nevoită să trăiască aproape jumătate din viaţa ei într-o traumă dublă. Una de familie şi una de regim. Autoarea nu a avut o copilărie fericită stând în casă cu un tată alcoolic.
A scris prima carte cu puţin înainte de a pleca din România. Nu a scăpat de cenzura ceauşistă însă a reuşit să îşi publice cartea în varianta necenzurată în Germania. A trebuit atunci să suporte flecmele celor pe care îi întâlnea, cu sau fără carnet de partid. Aceiaşi care astăzi sunt mândri că un român a primit premiul Nobel. Viaţa are şi ea ironia ei!
